Umiliţi si obidiţi de F.M.Dostoievski
„Există firi sensibile şi de o netăgăduită delicateţe care preferă totuşi, cu îndărătnicie, cu o pudică râvnă, să nu-şi deschidă sufletul nici chiar celei mai scumpe fiinţe, să nu-şi dezvăluie dragostea şi gingăşia nu numai în faţa altora, dar nici măcar atunci când se află singure, între patru ochi: dimpotrivă, adeseori într-o asemenea intimitate ele devin mai stăpânite, lăsând doar arareori să apară la suprafaţă toată gingăşia sentimentelor lor, şi-atunci sentimentele acelea răbufnesc, se revarsă cu atât mai puternice, cu cât mai îndelung au fost reţinute.” Dostoievski
Umiliţi şi obidiţi, prima dintre marile cărţi semnate Dostoievski, spune povestea iubirii, a suferinţei, a orgoliului, a sacrificiilor, a greşelilor şi a iertării – pe scurt, a vieţii, aşa cum este ea.
Publicată în anul 1861, după revenirea din exil, fixează deja câteva dintre elementele care pot fi acceptate drept recuzita de bază în mai toate romanele sale: iubirea curată, dezinteresată, încărcată de bunătate până la sacrificiu, contrastele dintre clasele sociale, naivitatea şi înflăcărarea tinereţii, maturizarea prin baia de foc a experienţelor trăite, mizeria umană care se ascunde sub straiele şi acoperişurile clasei de sus, s.a.
În Petersburg pătrundem de astă dată prin intermediul lui Ivan Petrovici, naratorul-personaj. Curios şi intuitiv peste măsură, deopotrivă analitic şi fantezist, se lasă pradă impulsului irezistibil de a descoperi povestea unui bătrân care îi atrăgea atenţia de o vreme.
În cafeneaua lui Miller, atmosfera patriarhală este întreruptă frecvent de acest bătrân ciudat, extreme de slab, şi câinele său, la fel de slab, ciudat şi bătrân.
Desigur, înaintând cu povestea, un cititor perspicace va fi înţeles rolul acestei bătrâneţi, accentuată ca o fosforescenţă, sugerând puternic dramatica experienţă de viaţă.
Printr-un cumul de întâmplări bizare, Ivan asistă la moartea câinelui Azorka, apoi a stăpânului despre care află că se chema Ieremia Smith, cetăţean rus, de origine străină, fost mecanic, în vârstă de 78 ani şi ajunge să închirieze tocmai fosta locuinţă a acestuia.
Locuinţa, o încăpere scundă, extrem de sărăcăcioasă, îi aduce firul unor întâmplări care se vor amesteca istoriei sale personale, un iureş de evenimente care o dată pornit, nu mai poate fi oprit până la deznodământul firesc…
Dintre personaje vom reţine: familia Ihmenev – naivul Nikolai Sergheievici -binefăcătorul lui Vanea – Ivan, soţia Ana Andreevna şi fiica Nataşa Nikolaievna, prinţul Piotr Aleksandrovici Valkovski – întruparea putrejunii umane – şi fiul acestuia, Alioşa, Katia şi fetiţa Nelli – o istorie zbuciumată şi înduioşătoare.
Vanea se îndrăgosteşte de Nataşa iar pentru scurtă vreme viitorul pare să se ivescă promiţător; fata îi răspunde iar părinţii îl iubesc, punându-i ca singură condiţie o dovadă a stabilităţii carierei literare şi posibilitatea de a întreţine familia.
Dar, ce ar mai fi vieţile noastre şi cărţile lui Dostoievski dacă totul s-ar derula atât de simplu, previzibil, lin?
Intervenţia părinţilor o lasă descoperită şi vulnerabilă pe tânăra Nataşa; în faţa lui Alioşa, fiu de prinţ, şi cu o personalitate atât de uşor de iubit, perspectiva unui viitor cuminte cu Vanea păleşte; între ea şi Alioşa se naşte iubirea fulgerătoare, năvalnică, întrucâtva egoistă şi inconştientă.
Sunt dispuşi să sacrifice totul pentru a fi împreună; sau, cel puţin, aşa pare…
Ce rol are Katia în poveste? Ce-i rămâne de făcut lui Vanea? Cât din naraţiune înglobează elemente autobiografice şi cum alege scriitorul să ni le transmită? Veţi afla, desigur, din carte.
Pont: minunat discursul despre condiţia scriitorului în lume.
Citiţi! Citiţi F.M.Dostoievski! Citiţi Umiliţi şi obidiţi!
Crede în Tine!