Nichita Stănescu – Suntem ceea ce iubim!
„Oamenii sunt păsări cu aripile crescute pe dinăuntru.”
În urmă cu 84 de ani, pe data de 31 martie 1933, venea pe lume, la Ploieşti, poetul, scriitorul şi eseistul român Nichita Stănescu, ales post-mortem (decedat pe 13 decembrie 1983) ca membru al Academiei Române.
Considerat de critica literară, ca şi de publicul larg, unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română, limbă pe care el însuşi o numea „Dumnezeiesc de frumoasă”, Nichita Stănescu aparține temporal, structural și formal, poeziei moderniste sau neo-modernismului românesc din anii 1960-1970, fiind considerat de unii critici literari drept un poet de o amplitudine, profunzime și intensitate remarcabile şi aparţinând categoriei foarte rare a inovatorilor lingvistici și poetici.
Fire boemă, și-a trăit iubirile, efemere sau îndelungate, la fel de mistuitor ca și versurile sale de dragoste. „Este esențial a iubi înainte de a urî”, le spunea deseori Nichita prietenilor.
S-a căsătorit foarte tânăr, la 19 ani, cu Magdalena Petrescu, sora celui mai bun prieten. O dragoste adolescentină care a ars scurt și cu patimă, iar după un an cei doi s-au despărțit.
Cuceritor, Nichita și-a găsit destul de repede o nouă muză, în Doina Ciurea. S-au căsătorit în 1962, când poetul avea 29 de ani.
Iubirea pentru ea l-a inspirat, așa cum a susținut tot timpul Nichita, în volumul „O viziune a sentimentelor”, care cuprinde poate una dintre cele mai cunoscute poezii de dragoste ale poetului — „Leoaică tânără, iubirea”.
O altă mare iubire a sa a fost poeta Gabriela Melinescu, o relație care a durat 10 ani, până când Gabriela s-a îndrăgostit și s-a căsătorit cu un editor suedez și a părăsit România.
Despre această iubire Nichita spunea:
„Am avut și eu o mare iubire totală, dusă nu până la capăt, ci până în pânzele albe ale capătului”.
Ultima iubire a fost Dora, o studentă de 22 de ani pe care Nichita a cunoscut-o când avea 45 de ani. O dragoste fulgerătoare, Nichita spunându-i de la prima întâlnire: „să știi că tu o să fii nevasta mea!”. S-au căsătorit în 1982.
Nichita Stănescu și-a iubit cuvintele, mărturie stând și și declarațiile pe care le-a făcut în interviurile acordate pe parcursul vieții.
„Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le ducem cu noi, până la urmă, sunt propriile noastre sentimente, dragostele noastre, patemile noastre, urile şi adversităţile noastre. Mă-ntreb: noi, la capătul vieţii noastre, ce-am lăsa în afară? Bănuiesc că putem lăsa nişte sentimente. Mai puţin de ură, întrucâtva de patemi dar… de dragoste mai ales”.
„Eu cred că un om este ceea ce îşi aduce aminte despre sine însuşi. Bunăoară, eu mă consider pe mine ceea ce îmi aduc aminte că sunt. De asta uneori oamenii sunt în aparenţă schimbători sau au umori diferite. De fiecare dată îţi aduci aminte alte lucruri despre tine însuţi. În măsura în care îți aduci aminte lucruri care te justifică, nu ai nimic de regretat. Când ți-aduci aminte defecțiuni, pe ele oricum nu le mai poți repara. Aș minți să spun că nu regret nimic. Dar iarăși aș minți dacă aș spune că regret ceva.”
„Pe pământ, tot ce există are nevoie, din când în când, să plângă.”
„Du-mă fericire, în sus, şi izbeşte-mi tâmpla de stele, până când lumea mea prelungă şi în nesfârşire se face coloană sau altceva mult mai înalt, şi mult mai curând.”
„Ce bine că eşti, ce mirare că sunt! Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se, două culori ce nu s-au văzut niciodată, una foarte jos, întoarsă spre pământ, una foarte sus, aproape ruptă în înfrigurata, neasemuita luptă a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.”
Acestea sunt doar câteva dintre lucrurile pe care le-a înțeles Nichita Stănescu despre sensul iubirii, în care iubirea produce o senzație de plutire, zborul se naște din dragoste ca o coloană a infinitului între pămant si cer.
Mă fascinează tot ce a scris marele poet Nichita Stănescu, poezia lui deschide porțile tainice ale ființei și neființei, iar stările cele mai ambigue prin care trecem, atunci când simţim, fie şi pentru o clipă, bucuria de-a fi, şi atunci când suntem pătrunşi de cea mai neagră deznădejde, tot amalgamul de sentimente se află în poeziile sale.
Îmi place foarte mult poezia lui Nichita Stănescu, poate chiar mai mult ca poezia lui Mihai Eminescu, deoarece în poeziile lui Nichita găsesc o sensibilitate profundă a vieții față de idealurile romantice în care mă regăsesc, fiecare poezie a lui Nichita are ceva special, ceva magic, fiecare poezie este scrisă din suflet, este artă pură și însuși sufletul vieții. Stănescu însuși afirma: „poezia nu este numai artă, este însăși viața, însuși sufletul vieții.”
Nichita Stănescu a fost fascinat de esențe, de ceea ce exprimă sau ascunde fenomenalul. Poetul a încercat sa pătrundă dincolo de limita cunoașterii, descoperind că tainele nu se lasă învinse, nu-și divulgă nucleul intim.
Poetul a avut vocația de a pătrunde impenetrabilul, de a-și închipui realități indefinibile, iar din punctul meu de vedere este imposibil să existe cineva căruia să nu îi placă poeziile marelui poet Nichita Stănescu.
Într-o „limbă îngerească” şi cu o tehnică desăvârşită, poetul s-a impus ca un genial purtător de sentimente umane, populând cerul poeziei româneşti cu păsări cu gâtul lung şi cai zburători, îndrăgostiţi, care plutesc în apele văzduhului, ca nişte stranii şi frumoase fiinţe lirice.
În 13 decembrie 1983, Nichta ”îngerul blond”, cum i se spunea, a plecat… la îngeri.
Dacă ar fi trăit, marele, inegalabilul NICHITA STĂNESCU ar fi împlinit astăzi 84 de ani . Să ne închinăm asupra operei scrise și să nu uităm să prețuim oamenii de artă, indiferent înainte sau după ce nu mai sunt printre noi….
Nichita Stănescu însuşi pluteşte, pentru eternitate, ca o genială fiinţă lirică, pe cerul neasemuit de frumos al imaginaţiei şi creaţiei poetice…
La multi ani NICHITA STĂNESCU, oriunde te-ai afla !!!