Cititorul de Benhard Schlink


Cititorul este o carte şocantă de la prima la ultima pagină, intensă nu te lasă să repiri, te bombardează mereu cu alte descoperiri, cu altă durere în suflet.

A fost publicată în Germania în 1995 şi ecranizată în 2008, un film la fel de cutremurator şi de bine regizat The Reader.

Povestea începe cu adolescenţa lui Michael Berg, un tânăr de 15 ani care întâlneşte o femeie de două ori mai în vârstă ca el, Hanna Schmitz. Se naşte o legatură bolnăvicioasă între cei doi, una care îi va marca întreaga viaţă, nu-i va da pace, îl va umple de regretul că putea să facă mult mai mult şi nu a făcut.

Nu că aş fi uitat-o pe Hanna. Dar cândva amintirea ei încetă să mă mai însoţească. Rămase în urmă, cum rămâne un oraş când trenul pleacă mai departe. E aici undeva în urma ta, te-ai putea întoarce să te convingi că există. Dar de ce ai face-o?

Hanna îl iniţiază în tainele dragostei, având un adevărat ritual ce cuprinde citirea unei cărţi, un duş împreună şi actul în sine. Duşul are un rol profund de purificare, vor să-şi spele unul altuia păcatele, însă păcatele Hannei sunt de neimaginat.

După ce începi să te obişnuieşti cu şocul iniţial dat de relaţia celor doi, autorul îţi dezvăluie trecutul Hannei: supraveghetoare în 1944 la lagărul de la Auschwitz şi apoi într-un mic lagăr de lângă Cracovia.

Nu putea să fie aşa mi-am spus, Hanna nu se decisese pentru crimă. Se decisese să nu se califice la Siemens şi a nimerit, fără să vrea, ca supraveghetoare în lagăr.Nici vorbă nu ea le trimise la Auschwitz pe femeile fragile şi slăbite pentru că îi citiseră, ci le alese pe ele să-i citească pentru a le face mai suportabilă ultima lună, înainte de a fi trimise, oricum la Auschwitz.

Trei teme mari şi profunde: o iubire anormală în faţa societăţii, Holocaustul şi analfabetismul. Două vieţi distruse şi alte sute sau mii curmate pe veci. Hanna o femeie vanitoasă care nu şi-a putut accepta condiţia de analfabetă. Toate într-o carte cutemurătoare, Cititorul.

La început am vrut să scriu povestea noastră ca să mă eliberez de ea. Dar amintirile nu s-au urnit. Apoi am simţit cum povestea noastră îmi scapă şi am vrut s-o rechem sriind-o, dar nici pentru asta n-am putut ademeni amintirea. De câţiva ani am lăsat povestea noastră în voia ei. Am făcut pace cu ea. Iar ea s-a întors la mine, detaliu cu detaliu, într’o formă rotundă, încheiată şi desăvârşită, care nu mă mai întristează.

Iubirea, poate unul dintre cele mai frumoase cuvinte din limba română, poate una dintre cele mai importante stări ale ființei noastre.

Este imposibil ca în aceasta viață să nu iubești, sau, măcar, să fii încercat de un astfel de sentiment pe care să-l numești „iubire”.

Înainte de toate, bineînțeles, ne iubim părinții – iubire maternă, paternă, ne iubim frații, bunicii, iar apoi, după ce creștem, ajungem să ne iubim prietenii, ajungem să iubim persoanele care ne sunt alături – însă nu suntem încercați de un sentiment de iubire autentică, așa cum e definită iubirea, ci de un sentiment de mulțumire, de compasiune, de devotament.

Ajungem în momentul în care simțim că, în viața noastră, nu este loc doar pentru o singură persoană, ci și pentru o a doua: atunci, fix atunci, se naște iubirea autentică dintre două persoane. Dragostea, la o adică.

Ne îndrăgostim, pentru ca, mai apoi, să ajungem să iubim. Nu știu dacă dragostea scade pe măsură ce ești alături de o persoană, nici dacă acesta crește, nici dacă rămâne constantă, însă, ce-i drept, iubire apropie sufletele a  două persoane, le amestecă pentru ca acestea să fuzioneze și, în cele din urmă, să ajungă unul singur.

E limpede, de fapt, că iubirea nu se teoretizează: ea se trăiește și-atât!

„Pe vremuri i-am iubit mai ales mirosul. Mirosea întotdeauna a proaspăt: a proaspăt spălat, sau a rufe proaspete, sau a sudoare proaspătă, sau a proaspăt iubită. Uneori se parfuma, nu știu cu ce parfum, dar și acest miros era, înainte de toate, proaspăt. (…) Adesea am adulmecat-o ca un animal curios, începeam de la gât și umerii care miroseau a proaspăt spălat, îi sorbeam mirosul de sudoare proaspătă dintre sâni, care se amesteca la subsuori cu celălalt miros, găseam apoi această aromă grea, întunecată, împrejurul taliei și al pântecelui în stare aproape pură, iar între picioare cu o nuanță de fruct care mă excita, îi adulmecam coapsele și picioarele, coapsele pe care aroma grea se pierdea, genunchii, și eu cu mirosul suav de sudoare proaspătă, și tălpile picioarelor cu miros de săpun sau de piele sau de trudă. (…)”

Lectură plăcută !!!

 

Crede în Tine!

Lasa un comentariu

Cine sunt eu

Îmi doresc ca prin această frumoasă călătorie a mea prin viață , sa pot să inspir frumos oamenii, prin cuvintele, faptele, gesturile și frumusețea lumii mele interioare.
citeste mai mult