Ziua în care te-am cunoscut


În ziua în care te-am cunoscut erai pierdut. Te-am prins de mână, te-am ridicat și ți-am arătat cât de frumoasă era lumea.
Priveam amândoi același cer, dar tu nu vedeai stelele. Nu știai că fiecare stea strălucește și că cerul este o nemărginire în care poți să te ascunzi atunci când vrei să trăiești fericiri clandestine. Acolo nu te putea găsi nimeni.
Priveam amândoi același apus, dar tu nu știai că ziua care tocmai s-a sfârșit nu este sfârșitul lumii tale, ci un nou început pentru ziua care va veni mâine. Și care poate să sfârșească tragediile vieții.
Ascultam amândoi aceeași mare, dar tu priveai valurile cu teamă, fără să iubești marea, singura care putea să ne spele de păcate și de tristețea tatuată adânc pe pielea noastră.
Te-am învătat să iubești frumosul în tot universul tău căzut o dată cu tine.
Nu-mi imaginam o zi în care să uiți de noi, pentru că atunci, lumea în care eu te-am învățat să trăiești frumos s-ar fi prăbușit.
Dar într-o seară cerul meu nu s-a mai aprins pentru că nu mai existau stele. Tu le stinsesei pe toate, una câte una, fără să-mi dau seama.
Din ziua aceea, răsăritul nu l-am mai văzut niciodată pentru că îmi furasei soarele. Și marea se temea de mine, alerga agitată, căci tu îmi speriasei valurile.
Lumea mea era lumea ta acum, lumea în care eu te găsisem căzut. Te-am cautat să-mi iau înapoi tot ceea ce îmi furasei. Și te-am găsit mai fericit ca niciodată. Te-am întrebat de ce mi-ai stins lumea și ai râs.
Mi-ai spus atunci că eram ultima visătoare și făuritoare de lumi perfecte. Și că trebuia să plătesc într-un fel această impertinență.
Am plecat cu mâinile goale în întuneric, nu înainte să îți promit că îmi voi face alt soare, că voi desprinde părți din mine să-mi decupez alte stele și îmi voi îmbrățișa marea să pot să o calmez și să-i domolesc valurile.

Text: Cealaltă femeie

Crede în Tine!

Lasa un comentariu