„Exerciţii de echilibru” cu Tudor Chirilă

Oamenii nu mai gândesc ce spun pentru că au la îndemână prea multe cuvinte şi prea puţin timp.

Să fie oare posibil ca undeva în lumea asta cineva să tînjească după mine? Cineva să fie croit pe măsura tenebrelor şi frustrărilor mele? Să fie oare cineva destinat mie şi numai mie? Câţi dintre noi nu ne intâlnim niciodată?

Băaaaiii fraaaieeeriiiilooor! Nu înţelegeţi că e vorba de iubire???!!! Nu înţelegeţi băi că ne aşteaptă undeva după colţ??? E vorba de iubire, măăă!!! Nu înţelegeţi că la toţi ne e dat să iubim??? Absolut la toţi? În mod egal, măăă!!! Jumătăţile noastre ne aşteaptă, dar noi ne rătăcim, orbecăim în întuneric, măăăă! Dumnezeu e iubire, măăăă! Nu înţelegeţi că e atât de simplu???!!! Nu e nimic mai simplu, băăăăăi, vă rooog!!! Nu înţelegeţi că trebuie să luptăăăăm să ieşim din întuneric ca să ne găsim unii pe alţii, băăăiiiii!!! Unde îlcăuţaţi pe Dumnezeu???!!! E simplu!!! Dumnezeu vrea să ne luptăm să găsim iubirea. măăă!!! Diavalul e în noi şi ne face să rătăcim îm întuneric!!! Voi nu înţelegeţi că Diavolul strică puyyle-ul!!!??? Nu înţelegeţi că noi suntem ori Diavolul, ori Dumnezeu???!!! Nu înţelegeţi că trebuie să căutăăăm? Universul e în fiecare dintre noi, băăăăăiiiiiii!!! Nu e filosofie, băăă!!! Trebuie să ne iubim, înţelegeţi???

Mă gândesc la sufletul meu ca la o cameră mare cu pereţi de tablă şi ecou nesfârşit. Într-un colţ zace inima…
Din tavan spânzură un bec. În jurul lui, atrase de lumină, roiesc gândurile.

– Vezi? Suntem diferiţi… Ce iubeşti la mine?

– Tot ce nu pot fi eu…

– Fă-mi o poză, te rog.

– De ce?
– Mi s-a făcut dor de mine
– Şi? Uită-te-n oglindă.
– În oglindă e prezentul. Mi-e dor de cea care eram.

Când eşti mic, Dumnezeu se plimbă cu tine de mână prin lume. Îl ţii strâns. La un moment dat vă opriţi într-un loc cu multă lume şi culori. Dumnezeu îţi spune că lipseşte puţin şi revine. Te roagă să-l aştepţi în locul unde v-aţi oprit. Apoi pleacă. Tu aştepţi puţin în loc, dar lumea şi culorile te atrag către un bâlci cu căluşei. Te plimbi, te uiţi, te învârţi, apoi vrei să te întorci la locul în care te-a lăsat Dumnezeu. Nu mai reuşeşti. E multă lume şi nu ştii exact de unde ai plecat. Din acel moment îl vei tot căuta. Ştii că nu te-a părăsit, dar nu îi mai poţi fi atât de aproape. Unii oameni nu părăsesc locul şi Dumnezeu se întoarce, îi ia de mână şi merg împreună mai departe…

Orice carte citită, orice lecţie invăţată, se vor aşeza sub voi şi vă vor ridica deasupra celorlalţi.

In definitiv, cu cât vei ridica un zid mai înalt în jurul tău cu atât va fi mai bun cel care-l va sări.

Al naibii să fiu dacă ai nevoie de cineva ca să suferi şi mai apoi să te vindeci…

Cred că cea mai mare invenţie a omenirii nu a fost roata, ci tocul.

Ceea ce s-a întâmplat cu primul bărbat care a văzut gamba acelei femei tensionată în pantoful cu toc trebuie să fie echivalat cu primul pas pe Lună. Pentru mine, tocul si tot ce vine odată cu el reprezintă esenţa feminităţii. Odată cu ridicarea pe tocuri, femeia proiectează în ochii noştri superioritatea rasei sale. Bărbaţii n-au beneficiat nicicând de o asemenea invenţie, fie că vorbim de pumnal, sabie, ceas, smoching sau joben.

Ar fi atât de simplu să ne amintim zilnic că trebuie să construim amintiri frumoase.

Căutăm fericirea în disperare. În lucruri simple. Căutăm fericirea în copii. Căutăm fericirea în toate cotloanele lumilor noastre nesfârșite. Căutăm fericirea în imperiul nesfârșit al gândurilor. În prăpastia dorințelor. Pe muntele viitorului. În războaiele sufletului. În victoriile serbede ale orgoliului. Căutăm fericirea peste TOT.

O singură întrebare uităm să ne punem, preocupaţi de această goană nebună:
Dacă fericirea este cea care ne caută pe noi şi nu ne găseşte pentru că ne jucăm prea mult de-a baba-oarba? Dacă fericirea caută în noi tot ce căutăm şi noi în ea? Dacă fericirea reclamă fericire?

Poate că iubirea e atunci când, după ce ai stins lumina la baie şi ţi-ai văzut ochii obosiţi în oglindă, alţi ochi îi privesc pe ai tăi de undeva din întunericul apropiat. Şi eşti împăcat cu asta şi nu mai tânjeşti după nimic altceva. Poate că iubirea e când nu-ţi mai eşti ţie oglindă.

Da, toamna este fotografia fetei frumoase care ţi-a luat minţile şi a plecat învârtindu-se, cu flori în păr şi blugii rupţi, cu sâni impecabili şi genunchii juliţi. Toamna este fotografia acelei fete. Vara este fata însăşi.

O femeie frumoasă, dacă e încercănată, rămâne o femeie frumoasă încercănată. O femeie frumoasă, dacă plânge, va fi o femeie frumoasă care plânge. Nimic din interior nu ne urâţeşte. Poate doar suferinţa în exces.

Tot ce făptuieşti te schimbă, şi nu o dată, de două ori, ci de mii şi milioane de ori, mănâncă din tine şi te modelează într-un sens sau altul, perpetuu.

Iubirea începe cu întrebări simple pe care le rostim şi se sfârşeşte cu întrebări la fel de simple pe care nu le punem niciodată.

O carte genială, mi-a plăcut foarte mult și o recomand tuturor cu drag.

Crede în Tine!