Plouă cu frunze, plâng în mine gândurile


„Dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă!” Nichita Stanescu

Plouă cu frunze, plâng în mine gândurile. Sunt strigatul neputinței pe care îl auzi cand tac, sunt acorduri de suflet când mă privești, sunt parfum de amintire.

Uneori cuvintele rămân suspendate între cer și pământ, asemeni frunzelor ce valseaza în cântec de toamnă, într-o tresărire de vis.

Totul pare atât de efemer, vise prăbușite într-o lacrimă de speranță, ecouri de suspin.

Izbucnire de tristețe și bucurie de a spera, pete ruginii de întuneric, speranțe plutind în aer de o nemărginită frumusețe. Pe covorul de frunze nevăzut al sufletului meu, destinul imaginează cantece ale iubirii, muzică dulce, fără sfârșit, numită… VIATA.

Privesc o frunză ce s-a desprins ușor din înălțimi de dor, visând că zboară. Coboară lin ca într-un dans al sufletului, către pământul plâns cu stropi  mărunți de lacrimi. Nu se grăbește, parcă știe că e ultimul drum către sfârșit. Se învârte grațioasă în cercuri de vise, căutandu-și un loc de popas. Pare lung drumul până  la covorul de frunze peste care pașii noștrii calcă nepăsători. Norocul îi surâde în cale, poate pentru ultima oară în această trecatoare clipă. S-a oprit în brațele unei flori, ca într-o îngemănare de suflete pereche. Va rămâne acolo, împietrită de trecerea timpului până când vântul o va trimite spre covorul de tălpi îmbrăcate în vise hranind copacul din care s-a desprins.

 

Crede în Tine!

Lasa un comentariu