Îmbrăţişează un copac!


Până nu demult, să iei în brațe un arbore îți atragea eticheta zeflemitoare de hipioată visătoare. Dacă mai vorbeai și de una singură în timpul ăsta, era un semn clar că ai luat-o în sfârșit razna. Însă în vremuri de pandemie — în care îmbrățișările cu cei dragi reprezintă, practic, opusul menținerii distanței sociale — să-ți dorești la un moment dat să îmbrățișezi un copac (și chiar să și vorbești cu el în timpul ăsta) nu i s-ar mai părea nimănui atât de ciudat. Putem vorbi despre “tree hugging” sau îmbrățișarea unui copac ca despre o formă de terapie? Și dacă nouă ne face bine, totuși, cum rămâne cu copacii— pentru ei cum e?

Cu toții știm asta: “tree hugger”, cel sau cea care îmbrățișează un copac, este o expresie deseori folosită pe post de insultă sau ca un eufemism care descrie o persoană dusă cu pluta, complet ruptă de realitate. Însă puțini sunt la curent cu faptul că ideea în sine — aceea de a îmbrățișa un copac — a pornit, de fapt, de la un eveniment cât se poate de real. S-a întâmplat în India, în anii 1730, când maharajahul vremurilor respective a hotărât să construiască un nou palat într-un sat din vecinătatea Jodhpurului, teritoriu care era locuit de Bishnoi, o comunitate de oameni ce iubeau profund natura. Maharajahul a ordonat distrugerea unor copaci khejri străvechi pentru a face loc noului său palat, iar ca semn de protest pașnic Amrita Devi, cele trei fiice ale sale, dar și alte femei curajoase ale tribului Bishnoi și-au înlănțuit brațele și picioarele în jurul acestor copaci sacri, pentru a-i proteja. Din nefericire, au sfârșit tragic. Istoria spune că peste 350 de protestatari au fost bătuți și uciși cu lovituri de topor de câtre oamenii maharajahului, până când acesta a hotărât să intervină pentru a pune capăt masacrului.

Copacii au fost tăiați până la urmă, dar sacrificiul populației Bishnoi nu a fost în van. Devotamentul constant față de natură și lupta continuă a comunității respective pentru a-și proteja pădurile a avut un impact profund în memoria colectivă a indienilor, inspirându-i, secole mai târziu, să adere la Mișcarea Chipko. Cu rădăcini în filozofia satyagraha (forța adevărului, o formă de rezistență nonviolentă sau rezistență civilă) a lui Mahtama Gandhi, Mișcarea Chipko a atras milioane de suporteri în India anilor 1970 și nu numai, cu nobilul scop de a pune capăt defrișărilor masive și daunelor aduse mediului înconjurător.

Ca să fie clar, termenul “chipko”, care înseamnă “a îmbrățișa” în limba indiană, reflectă pur și simplu principala lor tactică — aceea de a se ancora de copaci pentru a-i împiedica pe tăietorii de lemne să-i doboare. Iar dacă ai ajuns până aici cu lectura, și nu te-am plictisit cu povestea mea, sper că vei privi cu ochi mai înțelepți o persoană care decide să îmbrățișeze un copac într-un parc.

Sigur, pentru poporul indian, ca și pentru multe comunități rurale din lumea întreagă natura, pădurile și copacii în sine sunt extrem de importante fiindcă de ele se depinde zilnic pentru combustibil, hrană și, indirect, purificarea apei și stabilitatea solului. Așa că, pentru aceste comunități, dorința de a proteja natura este — așa cum e și firesc — strâns legată de ideea de supraviețuire.

Însă noi, cei din marile orașe, închiși în blocurile, supermarketurile și mall-urile noastre în care totul e la discreție și am încetat demult să ne mai întrebăm de unde vine, suntem faimoși pentru a fi pierdut, în timp, relația firească și legătura cotidiană cu natura, ca și pentru capacitatea noastră de a crede în mod eronat că incendiile genereate de schimbările climatice, defrișările iresponsabile sau distrugerea ecosistemelor naturale nu au nicio putere să ne afecteze.

Ca atare, mulți dintre noi ne întoarcem la natură ca și cum abia o descoperim pentru prima dată — mai mult ca la o formă de “terapie” decât ca la o parte integrantă din viețile noastre. Fie că se numește ecowellness sau silvoterapie, noul trend e foarte în vogă, mai ales în Belgia sau Islanda. Similar, în Japonia, „shinrin yoku” sau „baia de pădure” este o practică uzuală ce implică petrecerea timpului în sânul naturii, atât pentru a avea grijă de sănătate, cât și pentru a redescoperi comuniunea cu natura și a deveni, astfel, mai înclinați să o protejăm.

Crede în Tine!

Lasa un comentariu