Oare unde se duc speranţele noastre când mor?


E septembrie! Eu mai privesc în ochi vara printre nostalgii calde de dincolo de zăbrelele timpului, dimineţile încă miros a verde, câmpul șoptește poveşti despre fostele lui rochii de bal cu maci si albastrele, paşii ne poartă prin anotimpuri, inima va rămâne puţin în urmă – poate lângă un ţărm de mare, poate lângă zilele cu soare în păr – aşa trecem mai departe presimţind cum pândeşte toamna la doar o bătaie de inimă distanță amestecându-şi culori noi pentru frunze, pentru nori, pentru sufletul nostru.

Vara nu se duce însă așa … ca la un semn doar pentru că a venit septembrie! Mai rămâne parcă obosită de zumzetul trăirilor noastre în aşteptarea altui tren din ceruri care o va duce în altă gară, sub un alt petec de senin, către alţi oameni, către alte flori, către o nouă renaştere. Noi ne consumăm existenţa într-o singură flacără, urma noastră se pierde într-o cenuşă de simţiri, trăiri, anotimpuri consumate în grabă. Şi nu ne-ajung clipele, nu ne-ncape inima, ne roade timpul fără odihnă. Luăm ce putem, rămânem cu de doi bani speranţă prin buzunarele sufletului, multe nu ni se vor întâmpla niciodată dar ne hrănim visând, respirăm în fiecare zi ca nişte scrisori niciodată citite până la capăt, trăim deseori mult prea puțin din timpul pe care-l primim în dar.

Oare unde se duc speranțele noastre când mor?

Crede în Tine!

Lasa un comentariu