Ce ne spunem când nu ne vorbim – Chris Simion


Ce ne spunem când nu ne vorbim – Chris Simion este o carte  de literatură de o sensibilitate aparte cu o formă, și un subiect perfect adaptat realităților cotidiene de astăzi.

Ce ne spunem când nu ne vorbim este raiul colecționarilor de citate, mă gândeam după numai câteva pagini parcurse, și asta pentru că pe tot cuprinsul cărții, întâlnim fraze meditative, concluzive, introspective, psihologic-filozofice, fără însă că textul să devină greoi sau abstract.

Ca să înţeleg Iadul, a trebuit mai întâi să trec prin el.

Se spune că oamenii care nu îşi găsesc jumătatea vieţuiesc ca nişte muribunzi şi înviază doar atunci când se întregesc. Câte fantome pe câmpul lui Dumnezeu…

Când iubeşti… ce este o veşnicie?

Când are prea multã libertate, omul, în loc să zboare, îşi leagă aripile, iar când nu are libertate, zboară în cercul lui limitat închipuindu-şi că atinge infinitul.

Toate întâlnirile mele importante m-au luat pe nepregătite. Dacă le aşteptam, nu mai erau atât de mari.

Timpul este inventat doar ca să nu înnebunim.

Toată noaptea mi-a ars carnea de dorul tău. Am să înnebunesc aşa.

Este atât de frumos ceea ce trăim, încât nici nu îndrăznesc să vorbesc prea tare despre asta, să nu sperii frumuseţea. Frumuseţea care mă îmbată. Din cauza ei uit cine sunt. Ştiu doar că te-am găsit şi că nu aş vrea să te pierd niciodată. Tot ceea ce trebuie să se întâmple se întâmplă. Să fim doar treji, să primim.

Să nu crezi niciodată ce îţi spun. Să crezi doar ceea ce simţi. Nu întotdeauna vorbele conţin adevăr.

Căci oamenii nu au curajul să se arate goi. Le este ruşine. De aceea mint. Îşi ascund cicatricile, rănile, slăbiciunile, defectele, părţile vulnerabile care dor la o adiere de vânt.

Oamenilor le este la îndemână să mintă, să-şi pună măşti, să se prefacă, să fie duplicitari, ipocriţi, pe scurt, altfel decât sunt. Ai putea oricând să fii aşa. Dar ce rost are? Cu mine eşti ca şi cum ai fi cu tine. Ştii că nu te judec, nici măcar atunci când nu te înţeleg. Ştii că îţi dau sfaturi, fără să te constrâng. Omul are nevoie să mintă atunci când are nevoie să se apere şi să îşi trăiască viaţa dincolo de celălalt, bariera care îl constrânge. Omul e liber. Doar în închipuirea noastră el este legat. În realitate, e liber. Nimeni nu poate să lege cu adevărat pe nimeni. Nu s-a inventat lanţ pentru suflet. Trăim tot ce vrem să trăim, cu voia sau fără voia celuilalt, în ciuda normelor şi a prejudecăţilor sociale. Trăim tot ceea ce considerăm că ne este necesar şi că ne ajută să înţelegem mai mult, să simţim altfel. Dacă ceea ce trăieşti cu mine nu îţi este de ajuns, este normal să cauţi în altă parte. Alegerile pe care le facem sunt individuale. Existăm în funcţie de ceea ce alegem. Nu poţi să alegi decât pentru tine şi eşti răspunzător de fiecare secundă pe care o trăieşti. Viaţa nu îţi dă nimic înapoi. Ceea ce faci rămâne făcut. Nu poţi să ştergi, nu poţi să te întorci să schimbi, nu poţi să zici că nu s-a întâmplat. Fiecare clipă lucrează moartea ta. Şi singura clipă care contează cu adevărat e ultima. Atunci când ar trebui să răsufli uşurat şi să nu îţi pară rău după nimic.

Iubirea este singura care te determină să te schimbi, să îl pui pe celălalt înaintea ta şi să trăieşti prin el, nu prin tine. Iubirea te face să renunţi la ego-ul tău şi este singura care din doi face unu.

Încrederea că celălalt nu te va ucide nu are cum să fie cu jumătate de măsură. Ori îl laşi să trăiască în tine cu totul, ori îl opreşti la uşa sufletului şi te dezminţi. Iubirea nu înseamnă să ceri unui om să se schimbe, ci să îl determini să se schimbe singur, să aibă nevoie să se schimbe, să simtă necesară schimbarea.

Tot ce ni se întâmplă, frumos, urât, divin, diabolic, suntem noi. Vreau să trăiesc cu tine tot. […] Unul fără celălalt nu existăm, oricât de mult am vrea asta. În momentul în care ne-am întâlnit, ne-am amestecat sufletele.

Oamenii care se iubesc au de multe ori un comportament prostesc.

Sunt cu tine. Te aştept şi te trăiesc.

Când simţi că poţi să laşi un alt om să te locuiască, îţi asumi imprevizibila şi desăvârşita suferinţă. Ştii că oricând, în orice fracţiune de respiraţie, omul acela poate să bată în tine piroane şi tu trebuie să îl laşi, să nu fugi, să nu te ascunzi, să nu-l scoţi afară din tine. Iubirea nu înseamnă să-ţi laşi sufletul să fie un teren de joacă pentru nebuni, ci un ring de dans unde nu ai voie să te opreşti, unde trebuie să rezişti până la capăt indiferent de muzica pe care o auzi, indiferent că îţi place sau că nu îţi place, că ai obosit, că îţi este frică… În infinit nu există popas. Dacă ai obosit, îţi tragi răsuflarea din mers.

Din nimic, nepregătit, printre altele, a ţâşnit primul „te iubesc“. Sinonim în mintea ei de atunci cu „ai grijă de mine“.

Când eşti murdar pe corp, te duci şi te speli cu apă. Dar când ţi-e murdar sufletul, cu ce te cureţi?

Dacă nu vrei să sufoci iubirea, las-o să zboare fără să îi dai direcţia. Cu cât vei încerca mai mult să conduci omul ca pe un aeroplan, cu atât te abaţi mai mult de la zborul liber. Zborul înalt nu se cere, se simte. Şi niciodată nu o să poţi să zbori pe un culoar diferit de sufletul tău pereche. Oricât de rătăcit eşti, la un moment dat ajungi la forma desăvârşită, la contopire.

Dacă mă înşeli, vreau să ştiu. N-aş alege să mă minţi. Aş alege să ştiu că nu te-ai mulţumit cu ceea ce ai. Nu te-aş putea ierta imediat. Orgoliul m-ar împinge să mă răzbun, să te rănesc. Dar dacă ce e în suflet depăşeşte orgoliul, revin la tine curând. Nu te controlez. Poţi foarte uşor când te întreb cine e la telefon să îmi spui „Dan“ în loc de „Dana“. Cât eu sunt la duş, tu poţi să vorbeşti cu ea liniştit şi să îi spui „noapte bună“. Cât eu mă uit la un film, tu poţi să stai pe mail sau pe messenger şi să trimiţi mesaje de amor. Nu am de ce să fiu spionul tău. Dacă alegi să minţi, te minţi în primul rând pe tine. Nu văd de ce nu mi-ai spune direct: vreau să trăiesc asta. Ce aş putea eu să-ţi fac? Să te opresc? Cum? Dacã vrei cu adevărat să trăieşti ceva, trăieşti şi peste mine, şi peste ceea ce te-aş ruga eu. Dacă vrei să te opreşti, o faci tot pentru că vrei tu, pentru că alegi să nu mă răneşti, să nu aduci între noi o durere meschină, inevitabilă, umană şi pentru că voiajul nostru este mai puternic decât satisfacţia unei croaziere temporare.

Nu cred în certitudini. Nu există. Nu-mi spune nimic cert. Lasă lucrurile să se întâmple. Nu le închide în promisiuni.

Decât să îţi mai spun „te iubesc“, aleg să îţi arăt asta.

Să trădezi atunci când iubeşti înseamnă de fapt să consimţi la sinuciderea ta, să-ţi baţi joc de ceea ce are fiinţa asta amărâtă şi săracă mai frumos, să calci în picioare singura parte absolută a creaţiei: sufletul.

Omul nu vrea să-l aştepte pe Dumnezeu. De cele mai multe ori, îi cere lui Dumnezeu aşteptarea.

Eşti în toate celulele mele. Imposibil să mă desprind, oricât am încercat. Eşti în toată respiraţia mea. Şi nu gãsesc niciun sens în afară de tine. Îmi apari în tot ceea ce încerc să fiu, completezi fiecare gând, fiecare sentiment, îmi domini toate senzaţiile.

De ce să avem voie să fim doar puţin din ceva? De ce să nu fim totul?

Nu cred că s-a inventat încă vreun cuvânt pentru cât de frumoase sunt clipele cu tine.

Nu suntem niciodată pregătiţi pentru confruntarea cu imprevizibilul. Ne batem mereu cu pumnii în piept cât de curajoşi şi cât de talentaţi suntem în situaţiile serioase pe care ni le oferă destinul şi, când ne vine ceasul să ne confruntăm pe bune cu realitatea, facem pe noi frică. Sufletul nu miroase. Oricât de stricat este. Aşa reuşeşte diavolul să se ascundă în noi.

Când eşti tu fericită şi eu sunt fericit.

Dacă unul se duce mai în larg și nu mai știe să se întoarcă, celălalt e dator să-l recupereze. În iubire nu abandonezi.

Când aveam trei ani, am întrebat-o pe mama de ce nu poate inima mea să bată o singură dată. Și mama mi-a răspuns: dacă ar bătea o singură dată, n-ar mai exista golurile dintre bătăi. Și de ce aș avea nevoie de golurile acestea, am întrebat-o apoi. Și ea mi-a răspuns: pentru ca într-o zi, cineva să vină și să le umple.

Iubirea noastră nu are cum să fie doar acum. Nu a început și nu s-a sfârșit.

Nici eu nu cred că iubirea este limitată. Dar îți trebuie un strop de nebunie să simți asta.

Când pierzi tot ce ai mai de preț, nu te mai sperie nimic, nu-ți mai este frică de nimic. Dragostea nu poate avea însă niciun preț, iar dacă totuși cineva îndrăznește să-l pună, atunci nu poate fi decât prețul vieții.

Eu n-am iubit înainte de a te iubi. Iar cu cât te iubesc mai mult, cu atât îmi este mai rău. Nu pot să te iubesc prin cuvinte. Nu este felul meu de a urla în gura mare, de a-mi dezlega buzele și a lăsa să zburde în voie zeci de mii de sunete. Te iubesc în tăcere, fără să-ți împărtășesc ceea ce tu deja știi.

N-am știut că poți să înnebunești de dor.

Omul are un suflet. Și cred că un suflet nu se poate împărți. Se poate da unei ființe, doar unei singure ființe, un timp.

Sufletul nu este o gumă de mestecat. Nu se întinde și nici nu se rupe, și nici nu se dă din gură în gură.

De cele mai multe ori ne dăm seama cât de important este ceea ce avem atunci când nu mai avem.

Oamenii nu se schimbă decât dacă vor ei. Dacă aștepți să se schimbe ceva în cel de lângă tine, aștepți pentru că asta e opțiunea ta. Cei mai mulți cu care avem de-a face sunt niște persoane extraordinare, numai că nu atunci când facem noi pereche cu ei.

Toată viața mea a fost și va rămâne până în ultima clipă deosebită.

Să faci lucrurile la timp, căci dacă le faci când poți sau când crezi că trebuie, s-ar putea să nu mai ai pentru ce să le faci.

Am învățat să fac din fiecare clipă o sărbătoare. Să mă arunc în fiecare secundă, să nu mă tem de viață, să nu mă abțin, să las clipele să mă înnebunească, să îmi clocotească pulsul, să am curajul să trăiesc soarele, să îmi țâșnească sângele prin gânduri, să râd să mă audă tot universul, să îngenunchez lumina.

Toți avem parte de o lecție de viață. Eu vreau să cred că, din toată mizeria asta, o să îmi găsesc din nou mătura și o să pot din nou să zbor și să fiu liberă.

Când simți că s-a terminat, nu accepta virgula. Pune punct și dă-ți altă șansă.

Nu există nimic care să te despartă de omul pe care îl iubești. Doar moartea. Moartea desparte fizic. Sufletele nu au cum să fie despărțite decât de lipsa de iubire.

Niciodată nu ne dăm seama când începe dragostea, ci mereu realizăm asta doar când o pierdem. Lucrurile importante în viață țin de un fel de al șaselea simț, nu ai cum să fii pregătit să le înfrunți, orice ai face.

În ceea ce privește dragostea și iubirea, le poți trăi cu adevărat doar dacă riști tot, dacă te dai tot.

Căzut pe spate, la pământ, nu poți privi decât în sus.

Dacă arunci un om pentru că nu coincide cu idealul tău, înseamnă că nu îl iubești pentru ceea ce e, ci pentru ceea ce ai fi vrut să fie.

Să miroși moartea și să îți dai seama că viața ți-a trecut printre degete ca nisipul, când aveai forța să o strângi în pumn. Asta e absurdul, o felie din ironia divină, umorul divin. Să te întrebe cineva: „De ce ești fericit(ă)?“ și să îi răspunzi: „Degeaba“. Ce tare!

Paradox: când ești îndrăgostit, nu vorbești despre dragoste, ci despre celelalte lucruri, cu entuziasm. Le vezi pe toate într-o lumină nouă și jucăușă.

Fiecare om răspunde pentru viața lui și pentru moartea lui.

Diagnostic fatal: hemoragie a sufletului. Nici Dumnezeu nu poate să o oprească.

Fiecare om are în viață o singură mare întâlnire.

Obstacolele cu care te confrunți în afară reprezintă limitele pe care le porți înlăuntrul tău. Încearcă o fază: crede pentru a vedea, nu a vedea pentru a crede. Singurul care te poate face fericit ești tu însuți.

Există o singură plăcere, aceea de a fi viu, tot restul este mizerie.

Lumea este cenușă. Sufl-o și risipește-o!

Omul disperat nu are nevoie de tăcere. Omul disperat are nevoie de sfaturi. Omul disperat are nevoie de sine, domnișoară.

Nu există nicio limită legată de câtă iubire putem dărui sau primi.

Ia-mă așa cum sunt, nu mă mai analiza, nu mă mai diseca, fiindcă nu sunt un cadavru. Sunt viu. Dacă ceri mai mult decât sunt capabil să îți dau, pregătește-te să ai o dezamăgire. Iubindu-te, o să îți dau tot ceea ce sunt. Mai mult decât sunt nu am cum să îți dau.

Nimic din ceea ce ni se întâmplă nu este întâmplător.

Inima nu trebuie să fie forțată să se deschidã. Ea se deschide în mod firesc, dacă îi dai timp.

Dumnezeu nu este un negustor. Ceea ce îți dă să duci, îți dă pentru că știi că poți să duci. El te-a creat puternic și dacă-ți dă să duci mai mult decât crezi tu că poți duce, ți-a dat pentru că știe că poți să-ți depășești limitele. Nu-l subestima pe Dumnezeu.

Dacă iubirea există în tine, nu te lasă în pace.

Iubirea te condamnă să trăiești Absolut.

Minunea nu poate fi trăită pe jumătate.

Când începi să trăiești minunea pe jumătate, începi de fapt să te chinui, să te sinucizi.

Dacă poți să iubești cu adevărat, iubești totul.

Caută neîncetat să rămâi liber. Inima ta poate iubi tot ce dorește. Viața nu are nicio valoare închisă între limite. Te desăvârșești mereu. În fiecare răsărit de soare se naște ceva frumos. Călătoria aceasta nu are sfârșit.

Chris Simion, născ. 20 aug. 1977, București,  regizor de avangardă,  este fondator de teatru independent, deținătoare de premii, promotoare de festivaluri, membră a Uniunii Scriitorilor, ambasador al artei românești peste hotare și autoare a nouă cărți, dintre care prima, publicată la vârsta de 16 ani.

Recomand din suflet toate cărțile sale! Citiți!

Crede în Tine!

Lasa un comentariu