De dragoste, despre dragoste


„Iubirea este aripa dăruită de Dumnezeu sufletului ca să urce până la El.” -Michelangelo Buonarroti

Se spune că atunci când cunoaștem o mare iubire o purtăm cu noi întreaga viață. Oriunde ne-am duce, orice am face. Și, mai ales, alături de oricine am fi.

Celor mai mulți, așa ne-a fost scris: să aflăm că am cunoscut marea iubirea abia după ce am pierdut-o. Sau, poate, doar așa e firea omului: să prețuiască doar ce nu mai are. Ca pe o pereche de pantofi căreia îi duci dorul. Doar că, de această dată, în acei pantofi îți purtai sufletul. Și, vrând, nevrând, duci dorul vechilor bătături.

Fiecare mare iubire are bătăturile sale sufletești. Pentru că nici o mare iubire nu e perfectă. Însă acest lucru îl aflăm abia mai târziu. Uneori, mult prea târziu, aflăm că mai micile sau mai marile imperfecțiuni își aveau rostul lor. Și că fără ele, am fi șchiopătat prin iubire ca într-o pereche de pantofi de lac purtată în timp ce alergăm prin iarbă.

Prea târziu ne dăm seama că marea iubire nu e o scenă de film. Nu e un spectacol de gală. Nu e cearceaful roșu care ne conduce pașii dorințelor. Prea târziu ne dăm seama că într-o iubire perfectă ne-am simți prizonieri într-un sertar plini cu bibelouri: temători să nu strănutăm, temători să nu râdem prea tare, temători să nu ne mișcăm. Temători să nu fim prea vii.

După o vreme, chipurile încep a se estompa. Chiar și chipurile marilor iubirile. În timp, abia de îți mai poți aduce aminte chipul, dar îți amintești cu exactitate toate cutele zâmbetului, de abia îți mai poți aminti ochii de care erai atât de îndrăgostit, dar îți amintești atât de exact privirea încât încă o poți simți cum te învăluia, de abia îți mai poți aduce aminte vocea, dar melodicitatea cuvintelor încă îți răsună în inimă.

După o vreme îți dai seama că o mare iubire este definită de toate aceste lucruri pe care nu poți să le uiți deși, ai fi jurat, cu totul altele erau lucrurile importante ale iubirii tale. După o vreme îți dai seama că întreaga viață nu e o nesfârșită căutare, ci un îndelung șirag de amintiri.

După o vreme, lași amintirile să ți se deșire din suflet ca dintr-un ghem de ață. Și pășești înainte – nu ai ce face, trebuie să pășești – lăsând mereu în urmă câte ceva din tine. Ca o cărare ducând spre trecut, într-o poveste.

Crede în Tine!

Lasa un comentariu