Nu mai ştim să ne lăsăm îmbrăţişaţi de muzica naturii, să închidem ochii şi să ascultăm viaţa


Lucruri pe care altădată le iubeam, lucruri pe care le făceam şi ne simțeam fericiți, melodi pe care le ascultăm şi ne umpleau de bucurie au rămas pentru mulți dintre noi doar file de poveste peste care s-a așternut praful trecerii anilor.

Prinşi în acest carusel agitat al vieții nu mai găsim răgaz să coborâm pentru o clipă şi să ne redescoperim pe noi tineri, frumoşi, cu speranțe şi vise aşa cum eram odată. Ne lăsăm copleşiți de viteza cu care caruselul se învârte uitând să mai trăim cu adevărat… Să ne dăm timp.

Uităm să privim în jurul nostru, uităm cum e să simțim emoția blândă a unei mângâieri, sau calmul liniștitor al unui apus de soare simțit, privit dintr-un colț de lume, altul decât cel pe care-l cunoaștem deja atât de bine , în brațele celui pe care am uitat să îl vedem demult. Nu mai ştim să ne lăsăm îmbrățișați de muzica naturii, să închidem ochii şi să ascultăm viața. Uităm să zâmbim cu sufletul, să fim cu adevărat fericiți.

Uităm că odată ne plăcea să ne trezim dimineața şi să ne bem cafeaua liniştiți în timp ce razele palide încă ale soarelui ne mângâie trupul sub notele acelui cântec pe care îl iubeam atât. Nu mai ținem minte că ne plăcea să ne oprim din mersul nostru şi să admirăm pomi abia înfloriți, să scriem o poezie sau să citim pe o bancă ziarul sau cartea aceea pentru care am trăit o vreme.

Ne-am pierdut de noi înşine fără a mai avea puterea să ne regăsim, uitând cu desăvârșire că am ştiut fi altcumva, cândva.
Şi când, într-o zi, din întâmplare ceva din jurul nostru ne face să tresărim, ne amintim totuși, ca o poveste de demult de cineva care parcă face parte din noi. Şi atunci, în această viteză a caruselului închidem ochii. Şi pentru o clipă ne regăsim noi, acele făpturi inocente. Noi, acele ființe ce ştiam să găsim bucuria în lucruri simple. Pe noi fericiți…
Unii reușesc să coboare. Să se redescopere, să se reinventeze, să fie fericiți. Pe alții timpul i-a făcut însă atât de nepricepuți încît rămân acolo prinşi în acel uragan agitat în care uneori cad melancolici şi trişti, privind în oglindă reflexia a ceea ce sunt şi nu a ceea ce ar vrea să fie.
Suflete căzute pradă nefericirii de a nu exista cu adevărat.

Crede în Tine!

Lasa un comentariu